Categorii de discriminare şi mecanisme de protective împotriva discriminării

Publicat de: Data publicarii: 5 decembrie 2017 Categorie: POCU/18/4.1/101910

Scopul dreptului privind nediscriminarea este de a asigura tuturor persoanelor per­spective egale şi echitabile de acces la oportunităţile disponibile în societate. Facem alegeri în fiecare zi atunci când decidem cu cine socializăm, unde ne facem cumpă­răturile şi unde lucrăm. Preferăm anumite lucruri şi anumiţi oameni în locul altora. Chiar dacă exprimarea preferinţelor noastre subiective este un lucru comun şi nor­mal, este posibil ca în unele momente să exercităm funcţii care ne plasează într-o poziţie de autoritate sau care ne permit să luăm decizii ce pot avea un impact direct asupra vieţilor altora.

Este posibil să fim funcţionari publici, comercianţi, angajatori, proprietari de imobile sau medici şi să decidem cu privire la modul în care facem uz de prerogativele publice sau de modul în care oferim bunurile şi serviciile private. În aceste contexte impersonale, dreptul privind nediscriminarea intervine în alegerile pe care le facem în două moduri.

În primul rând, acesta prevede că persoanele aflate în situaţii similare trebuie să be­neficieze de tratament similar şi să nu fie tratate mai puţin favorabil numai din ca­uza unei anumite caracteristici „protejate” pe care o deţin. Aceasta este cunoscută ca discriminare „directă”. Atunci când este plasată în contextul CEDO, discriminarea directă intră sub incidenţa unui mecanism general de protecţie bazat pe justificarea obiectivă; cu toate acestea, în baza dreptului UE, mecanismele de protecţie împotri­va discriminării directe sunt oarecum limitate.

În al doilea rând, dreptul privind nediscriminarea pre­vede că acele persoane care se află în situaţii diferite trebuie să beneficieze de tratament diferit în măsu­ra în care acesta este necesar pentru a le permite să profite de anumite oportunităţi în acelaşi mod ca şi celelalte persoane. Astfel, aceleaşi „criterii protejate” trebuie luate în considerare atunci când se derulea­ză practici concrete sau se creează norme concrete. Aceasta este cunoscută sub denumirea „discrimina­rea indirectă”. Toate formele de discriminare indirectă intră sub incidenţa unui mecanism de protecţie bazat pe justificare obiectivă, indiferent dacă acţiunea este întemeiată pe CEaDO sau pe dreptul UE.

Atât dreptul Uniunii Europene, cât şi dispoziţiile CEDO recunosc că discriminarea poate rezulta nu numai din aplicarea unui tratament diferit unor persoane aflate în situaţii similare, ci şi din aplicarea aceluiaşi tratament unor persoane aflate în situaţii diferite. Ultima dintre cele două este denumită discriminare „indirectă” deoarece nu tratamentul este cel care diferă, ci efectele acestuia, care vor fi resimţite în mod diferit de către oameni având caracteristici diferite.

Articolul 2 alineatul (2) litera (b) din “Directiva privind egalitatea de tratament între persoane, fără deosebire de rasă sau origine etnică” afirmă că „se consideră că are loc o discriminare indirectă atunci când o dis­poziţie, un criteriu sau o practică aparent neutră pune o persoană de o anumită rasă sau origine etnică într-o situaţie specială dezavan­tajoasă, în comparaţie cu alte persoane”. CEDO s-a bazat pe această definiţie a discriminării indirecte în unele dintre hotărârile sale recente, susţinând că „un tratament diferenţiat poate lua forma unor efecte disproporţionat negative ale unei politici sau măsuri generale care, deşi este formulată în termeni neutri, practică discriminarea împotriva unui grup”.

 

Jurist, Tohătan Ioan-Ștefan