Discriminarea directă este definită în mod similar în CEaDO şi în dreptul UE. Articolul 2 alineatul (2) din Directiva UE privind egalitatea de tratament între persoane, fără deosebire de rasă sau origine etnică, prevede că discriminarea directă apare „atunci când o persoană este tratată mai puţin favorabil decât este, a fost sau ar fi o altă persoană, într-o situaţie comparabilă, pe baza rasei sau originii etnice”. CEDO utilizează formularea potrivit căreia trebuie să existe „o diferenţă în tratamentul unor persoane aflate în situaţii analoage sau sensibil similare”, care „se bazează pe o caracteristică identificabilă
Esenţa oricărei forme de discriminare directă o constituie diferenţa de tratament care se aplică unei persoane. În consecinţă, prima caracteristică a discriminării directe este dovada tratamentului nefavorabil. Aceasta poate fi relativ uşor de identificat în comparaţie cu discriminarea indirectă, care necesită adesea date statistice . Exemplele oferite sunt preluate din cauzele menţionate in practica CEDO: refuzul de a permite intrarea într-un restaurant sau magazin, primirea unei pensii mai mici sau a unei remuneraţii mai mici, abuzuri verbale sau acte de violenţă îndreptate împotriva persoanei, refuzul accesului la un punct de control, vârsta de pensionare mai mare sau mai mică, interzicerea practicării unei anumite profesii, incapacitatea de a revendica drepturi de moştenire, excluderea din sistemul de învăţământ de bază, expulzarea, interzicerea purtării simbolurilor religioase, refuzul sau revocarea în privinţa plăţilor de asigurări sociale.
Tratamentul nefavorabil va fi un factor relevant la stabilirea discriminării atunci când este nefavorabil prin comparaţie cu cel aplicat unei alte persoane aflate într-o situaţie similară. O plângere referitoare la un salariu „mic” nu reprezintă o plângere pe motive de discriminare decât dacă se poate demonstra că salariul este mai mic decât cel al unei alte persoane angajate în vederea îndeplinirii unei sarcini similare de către acelaşi angajator.
Prin urmare, este necesar un „termen de comparaţie”, respectiv o persoană aflată în circumstanţe foarte similare, diferenţa principală dintre cele două persoane fiind „criteriul protejat”. Cauzele CEDO ilustrează faptul că asigurarea unui termen de comparaţie constituie frecvent o problemă controversată, iar uneori nici părţile la litigiu, nici instanţa nu discută termenul de comparaţie în mod explicit.
