Hărţuirea şi instigarea la discriminare în baza directivelor UE privind nediscriminarea

Publicat de: Data publicarii: 5 ianuarie 2018 Categorie: POCU/18/4.1/101910

Interdicţia hărţuirii şi a instigării la discriminare ca parte din dreptul UE privind nediscriminarea repre­zintă evoluţii relativ noi, care au fost introduse pentru a permite o protecţie mai cuprinzătoare Hărţuirea reprezintă un tip specific de discriminare în temeiul directivelor UE privind nediscriminarea. Aceasta fusese tratată anterior ca o manifestare concretă a discri­minării directe. Abordarea sa ca subiect separat în cadrul directivelor, se bazează mai degrabă pe importanţa pe care o are faptul de a atrage atenţia asupra acestei forme deosebit de nocive de tratament discriminatoriu decât pe o schimbare a gândirii conceptuale.

Directivele privind egalitatea de tratament între bărbaţi şi femei prevăd, de aseme­nea, că hărţuirea sexuală este un tip specific de discriminare, în cadrul căreia condu­ita indezirabilă „verbală, nonverbală sau fizică” are „conotaţie sexuală”. Potrivit acestei definiţii, nu este necesar un termen de comparaţie pentru a dovedi hărţuirea. Acest lucru reflectă în principal faptul că hărţuirea în sine este greşită din cauza formei pe care o îmbracă (abuz verbal, nonverbal sau fizic) şi a efectului po­tenţial pe care îl poate avea (încălcarea demnităţii umane).

O mare parte din orientările privind hărţuirea la nivelul UE sunt derivate din Decla­raţia Consiliului Europei  din 19 decembrie 1991 privind punerea în aplicare a Recomandării Comisiei referitoare la protecţia demnităţii femeilor şi bărbaţilor la locul de muncă, inclusiv codul de bune practici în vederea combaterii hărţuirii sexuale. Dreptul UE adoptă o abordare obiectivă/subiectivă flexibilă. În primul rând, se ia în considerare percepţia pe care o are victima asupra tratamentului respectiv pentru a se stabili dacă a avut loc un act de hărţuire. În al doilea rând, chiar dacă victima nu resimte efectiv urmările hărţuirii, se poate trage o concluzie, atâta timp cât reclamantul con­stituie ţinta conduitei respective.

Problemele de fapt referitoare la măsura în care comportamentul respectiv poate fi considerat hărţuire se determină, în general, la nivel naţional înainte ca respectivele cauze să fie deferite Curtii Europene de Justitie. În plus, toate directivele privind nediscriminarea prevăd că „ordinul de a discrimi­na” constituie „discriminare”.

Cu toate că directivele privind nediscriminarea nu obligă statele membre să recur­gă la legea penală pentru a soluţiona actele de discriminare, există o decizie-cadru a Consiliului European care obligă toate statele membre să prevadă sancţiuni penale pentru incitarea la violenţă sau ură pe criterii de rasă, culoare, ascendenţă, religie sau convingeri, naţionalitate sau origine etnică, precum şi pentru diseminarea unor materiale rasiste sau xenofobe şi tolerarea, negarea sau banalizarea genocidului, a crimelor de război şi a crimelor împotriva umanităţii îndreptate împotriva acestor grupuri. Statele membre sunt de asemenea obligate să considere intenţia rasistă sau xenofobă drept o circumstanţă agravantă.

Prin urmare, este foarte probabil ca actele de hărţuire şi actele de instigare la discri­minare, pe lângă faptul că reprezintă discriminare, să intre sub incidenţa legii penale naţionale, în special atunci când au legătură cu originea rasială sau etnică.

Jurist, Tohătan Ioan-Ștefan